Alina Batcu | Ce bine că viața nu e roz

Milla blog, ce bine că ne găzduiești! Lavinia, ce bine că ne motivezi! Cititorule, ce bine că ești!

Am 23 de ani și o lună (fără o zi), iar acesta este primul articol despre mine pe care îl scriu. Și e o adevărată provocare. Alina Batcu sunt, iar în urmă cu 23 de ani aveam 1 kg și 600 de grame. Eram un copil cu puține șanse la viață. Eu am ales, însă, să mă bucur din plin de ea.

Am crescut, am învățat, am râs, am plâns și m-am format în comuna vasluiană Stănilești, acolo unde timpul parcă stă în loc. Dansam prin ploaie, stăteam ore întregi pe ulița din sat, trăgând sania după mine în fiecare iarnă, așteptam să se coacă cireșele și jucam fotbal cu băieții de pe stradă, care erau mereu în majoritate.

Ce bine că viața nu e roz

Ca-n orice parcurs echilibrat, nu am avut parte doar de experiențe roz. M-am plimbat pe o întreagă paletă de culori felurite.

Gri a fost perioada în care am fost înscrisă la grădinița din sat. Asta pentru că nu-mi plăceau oamenii „noi”. Aveam un nod în stomac de fiecare dată când intram pe holul lung, care-i era casă celui mai mare urs de pluș din instituție. Mai târziu, la școală, am început să mă exteriorizez vorbind și interacționând cu ceilalți colegi, chiar dacă o făceam cu o voce tremurândă.

Nu mi-a plăcut niciodată rigiditatea cifrelor, dar am iubit dintotdeauna magia pe care o pot face literele în diferite combinații. Tocmai de aceea scriam compuneri cu lejeritate, gândeam texte argumentative și citeam și reciteam lecțiile din cărțile de Limbă și Literatură Română. Aș colora cu un mov perioada în care am fost elevă în I – VIII.

Mereu am fost cel mai mic elev din clasă, deci și cel mai alintat, asta datorită părinților mei care au decis să mă dea la școală încă de când aveam vârsta de șase ani. Mereu le-am fost recunoscătoare pentru faptul că niciodată nu mi-au impus lucruri care ar fi putut avea un impact major în parcursul meu educațional și profesional. Mi-am ales singură profilul de liceu la care am fost înscrisă (Științe Sociale), dar și facultatea pe care am urmat-o (Litere).

Și-acum, la drept vorbind, cum să nu ai încredere în tine când ai o soră mai mare care ți-a bătătorit drumul pe care îl vei urma? Cu cinci ani mai mare decât mine, Laura este cea care duce spre roz orice perioadă din viața mea.

Planurile de acasă nu seamănă cu cele de la….universitate

Pe întreaga perioadă a liceului am visat să ajung studentă la Facultatea de Drept, acolo unde m-aș fi pregătit pentru o carieră de criminalist. Deși, în aceeași ani, citeam cu voce tare tot ce prindeam, cu intonație, ca la radio. Dacă nu-mi ieșea din prima, repetam până-mi ieșea. Așa am învățat toate lecțiile de istorie pe care le-am așezat pe paginile de la olimpiadă. Toate cuvintele cereau o anumită intonație, chiar și pe foaie.

În 2016, am ajuns în Iași cu gândul că o să mă înscriu la Facultatea de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Așa a și fost. Doar că ceva, nu știu nici acum ce, m-a determinat să mă înscriu și la Facultatea de Litere, Specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării.

Șocant pentru toată lumea a fost momentul în care, deși intrasem la amândouă, eu, fata care visa să devină criminalist, am decis să rămân la Jurnalism. Cu o siguranță care de puține ori m-a caracterizat, mi-am retras dosarul de la Drept și am călcat cu dreptul pe drumul care mă poartă și astăzi în lumea jurnaliștilor.

Deci m-am visat criminalist, dar m-am trezit cu reportofonul în mână. Astăzi îi sunt fidelă scrisului, pe care-l colorez cu jurnalismul radiofonic. Tot un fel de criminalist. Am făcut cunoștință cu jurnalismul în 2017, în redacția postului de radio VIVA FM Iași. Prima întâlnire a fost de bun augur. Relația funcționează și astăzi, când cochetez și cu presa scrisă (Adevărul).

Oamenii fără de care…

Nu aș fi crescut frumos, fără griji, dacă părinții mei nu ar fi fost așa cum au fost de fapt. Tot ei m-au învățat că viața se poate schimba la 180 de grade fix când te aștepți cel mai puțin, dar, chiar și așa, se poate să rămâi în picioare, cu zâmbetul pe buze. Am realizat greu asta, abia la doi ani distanță de la divorțul părinților mei.

Nu aș fi învățat să scriu știri adevărate și echilibrate fără echipa Gazeta de Moldova. Experiența de acolo m-a ajutat să ajung la radio mai repede decât mi-aș fi imaginat.

Nu m-aș fi așezat în fața microfonului de la radio fără ajutorul colegilor de la VIVA FM care m-au crescut la propriu. Am pășit la radio pentru prima dată când eram studentă în anul II de facultate. Tremuram când aveam reportofonul în mână, înghițeam în sec când sunam pentru declarații și mi-a stat inima în loc când am auzit la radioul din taxi prima știre scrisă de mine. Acum am propria emisiune la radio și abia aștept să ridic calea și să fiu în eter.

Nu aș fi înțeles tainele jurnalismului de presă scrisă fără colegii de la Adevărul.

Nu aș fi aflat ce-nseamnă să fii PR cu adevărat fără echipa Asociației Artis, cei care mi-au oferit ocazia de a face parte din echipa festivalului Serile Filmului Românesc. Ce bucurie să pot scrie și pentru SFR, nu doar despre SFR. *inimă roșie*

Nu te-aș fi cunoscut pe tine, Lavinia, fără Andrei și Corina, acești doi proaspeți-minunați-dedicați-filmici-părinți.

Între Drept și Jurnalism am putut alege, dar nu pot alege o singură culoare care să-mi coloreze viața. Orice nuanță are rolul ei, iar după fiecare pensulă care-mi atinge tabloul vieții sunt mai plină de încredere și dorință de experiențe noi, chiar și gri.

Mi-a fost greu să încep să scriu, iar acum mi-e greu să mă opresc. Dar mă ajută faptul că știu că vă las pe mâini bune.

Lavi,

preia ștafeta și dă-o mai departe

Noi îți mulțumim pentru Milla blog!

Alina Batcu pentru Milla Blog.

Publicitate