Am fost foarte încântată atunci când am primit acel mesaj de la Lavinia. Un mesaj în care mi-a spus că își dorește ca povestea mea să fie pe blogul cu povești. Așa procedează: alege, în fiecare lună, prieteni care să spună povești, în felul lor, despre pasiunile lor, despre ceea ce îi face fericiți: nu cred că pentru expunere, ci pentru că își dorește să aducă poveștile oamenilor ei faini într-un singur loc: pe Milla blog.
Așa că iată-mă aici. Eu sunt Bianca și o să vă deschid ușa spre evoluția mea. Evoluția mea în ceea ce înseamnă pasiune și devotament, muncă și rezultat pe măsura timpului și efortului pe care îl depun.
Am început modest ca orice copil. Cred că ne amintim bine, cu toții, orele de educație plastică de la școală. Destul de banale pentru unii, pentru mine erau… diferite, orice trebuia să facem în capul meu apărea întrebarea: ce se poate întâmpla dacă…? Și născoceam ceva nou, inedit și pe placul meu. De uneori aveam impresia că e doar pe placul meu.
Am fost destul de marginalizată pentru că alegeam să fac lucrurile diferit, dar încurajată să nu mă dau bătută. Am participat la concursuri, dar emoțiile nu mă lăsau să dau 100% din ce eram capabilă. Așa că, acest talent al meu a rămas un hobby. Ceva de care doar eu și familia mea ne bucuram.
Mi-am dorit mereu să fiu elevă la liceul de arte: mare vis pentru cineva care picta doar să fie ocupat în vremea aceea. Și, desigur, acest lucru nu s-a întâmplat. În ochii altora nu aveam stofă de a fi elev la un liceu de arte. Lucru care m-a făcut după terminarea liceului să nu am încredere să dau nici la Facultatea de Arte.
Revenind la prezent, îmi dau seama cât sunt de mândră de ce am devenit și de ce am realizat până acum. Sunt mândră de absolut tot ce iese din mâinile mele. Nu aș fi realizat nimic fără ajutorul alor mei care, deși hobby fiind, mi-au luat atât de multe culori, pensule, sevalete, creioane, pânze, chiar și moftul de a avea un penson japonez (nici acum nu știu ce m-o pălit atunci, dar își face bine treaba).
Am încercat o sumedenie de tehnici, am pictat și cu ceară de lumânări și pe sticlă și câte și mai câte. Dar am devenit fan înfocat al picturilor pe pânză.
Astăzi pot să mă afișez cu mândrie cu lucrări de dimensiuni mari, cât și de dimensiuni mici. Cu sclipici sau mate.
Însă, cea mai mare mândrie pe care un artist o poate simți e atunci când ajunge să își câștige bănuți din ceea ce creează. Dacă pun un preț, mulți îl consideră prea mare pentru ceea ce realizez, dar e munca mea, sunt orele mele de lucru, vederea mea și răbdarea mea. Cred că acestea merită!
Am să profit de acest articol al Laviniei să spun ceva, nu neapărat pentru ce realizez eu, dar pentru orice persoană care face artă în felul ei: Muncim să realizăm ceva pe măsura așteptărilor voastre, iar în spatele acelei munci ne dorim să apreciați ce facem. Nu cerem prea mult, doar cât considerăm că merită orele petrecute cu o privire atentă asupra a ceea ce realizăm.
Arta, ca și toate celelalte joburi, are la mijloc cel mai important factor: timpul
Pictez de la o vârstă fragedă. Uneori pierd ore întregi, săptămâni sau chiar luni la o singură lucrare. Le fac cu drag, cu pasiune și devotament, pentru că asta face un artist: dă totul pentru ca munca lui să fie apreciată în aceeași măsură în care a fost realizată.
Cum am început să simt aprecierea și să cred mai mult în „eu pot, eu am talent”
Atunci când începi să îți expui arta unui public numeros și posibil doritor să aibă ceva semnat de tine, te simți incredibil, și îmi este greu să descriu ce simt de fiecare dată. Mereu e diferit, dar inevitabil de plăcut.
Dacă înainte făceam tablouri pentru prieteni și familie, acum e altceva, însă, momentul cel mai incitant este reacția persoanei care primește tabloul realizat de mine. Simt o bucurie specială când intru pe Instagram și văd în șirul de stories micile fotografii de profil care sunt reprezentate de desenele mele grafice.
În acel moment simt până la stele că sunt apreciată. Lacrimile de la ei și zâmbetele sincere de apreciere și mulțumire sunt exact mesajul pe care vreau să-l primesc de fiecare dată. Așa știu că apreciați arta și iubiți munca mea.
Un simplu cadou, momente multe de fericire
Inițial, portretele mele grafice au fost simple cadouri, ceva făcut pentru a exersa și a evolua. Însă, acele momente în care mă întrebau „cât face?” sau „cum mă pot revanșa?” au reprezentat surpriza, pentru că nu mă așteptam la așa ceva. Nu din partea prietenilor de la care nu ar trebui să accepți ceva în schimb. Iar eu mă mulțumeam să aud că reușeam să le fac o surpriză, că le-am făcut ziua mai bună, că am reușit să îi/le fac să zâmbească.
La fiecare sfârșit de lucrare zâmbesc și mă uit atent la ce am reușit să fac. După ce le trimit aștept așa cuminte o reacție, să știu că e pe așteptările lor, să știu că nu i-am dezamăgit și că atunci când mi-au cerut să fac ceva, au primit exact ce se așteptau sau chiar mai mult.
Să fii artist e un sentiment plăcut, dar un job cu normă întreagă, orele nu se discută să fie fentate. Când încep ceva duc la capăt totul.
Milla | Blog cu povești 