Hello, world!
Nu am mai scris de multă vreme pe blog și asta pentru că am „transferat” rubrica sport pe un alt site – doar despre ei, cu ei, despre pasiunea lor comună. Am lansat City Football Club Iași și m-am ocupat acolo de articole, de interviuri, de PR-ul unei echipe de fotbal, dar vă povestesc mai jos despre asta.
Scriu acest articol pentru că vreau să trag concluziile acestui an – așa cum am făcut și în anii precedenți. Here we go!
2019 a fost un an pe fugă, la propriu și la figurat. A trecut prea repede, parcă l-am simțit, dar parcă nu m-am bucurat suficient de el – pentru că, parcă, aș fi vrut mai mult. Poate și ce-i prea mult strică, dar vreau să iau cu mine, în 2020, oamenii, momentele, amintirile, trăirile, emoțiile. Unora le-am spus asta: Mi-a fost frică de 2019, pentru că nu știam ce-mi putea aduce mai mult decât 2018, anul pe care l-am desemnat anul împlinirii personale, profesionale și sufletești. Însă, 2019 a fost la fel de bun, însă cu o schimbare: la mine. Eu am fost schimbarea în 2019.
Sufletește sunt foarte bine. Mă lăudam anul trecut că am botezat pentru prima dată, însă anul acesta, l-am văzut cum crește, i-am văzut primii pași, i-am tăiat moțul și m-am bucurat de el. E mare, e frumos și e al meu – cel mai iubit finuț. Paul-Mihail a crescut și e în continuare cea mai mare împlinire sufletească! Și mai am o împlinire sufletească. De Paște, în Calafindești – satul în care s-a născut bunicul meu, și satul de unde este și Paul-Mihail, am filmat și realizat un reportaj video cu obiceiurile tradiționale de acolo. A fost primul reportaj video, pe care i l-am dedicat bunicului meu și dacă sunteți curioși, click aici.
Personal sunt și mai bine. Vă spuneam, tot anul trecut, că s-a întors liceul la mine – prin el, băiatul meu cu ochi căprui, la care recunosc că am visat din clasa a X-a. Atunci, în 2018, era începutul, astăzi, avem un an împreună și suntem fericiți – că ne-am ales, că ne avem, că ne înțelegem, că ne iubim. 2019 a fost anul iubirii noastre. Primul an, de asta e frumos, de asta e special. M-am bucurat de momentele noastre, de „true love”, de prima vacanță împreună, de nunți și „nu poți prinde buchetul”. De el. De noi.
Profesional am fost cel mai bine – pentru că am avut oameni minunați lângă mine, care mi-au dat încredere, m-au susținut și nu m-au lăsat să renunț când, poate, nu mai reușeam să mă adun.
Mai întâi a venit jobul. Despre care, nici acum nu zic prea multe. Însă, lucrez în domeniu, așa cum mi-am dorit de mic copil – sunt jurnalist. Nu de sport, încă. Dar vă povestesc.
Prima dată la radio – la Viva Fm, cu Corina. Mulțumesc că m-am auzit pe frecvențele multora!
Asociația Studenților Jurnaliști (ASJ) rămâne forever iubirea vieții mele – pentru că mi le-a adus pe toate pe plan profesional, și personal, cei mai mulți și cei mai buni prieteni. Mulțumesc Andreea C. și Diana M. că îmi sunteți mereu alături și că nu m-ați lăsat singură când mi-am luat responsabilitatea de a fi eu președinte ASJ. Mulțumesc că îmi susțineți ideile și împreună punem pe hârtie proiecte, evenimente. Mulțumesc, ASJ-iști că îmi sunteți. Să iubiți această asociația măcar în jumătate pe cât o iubesc eu.
SFR-ul din iunie a fost MI-NU-NAT. Pentru că au fost 10 ani. Ediția noastră de 10, cu Florin Piersic invitat special. SFR-ul de anul acesta a însemnat și responsabilitate și maturizare. Și prieteni. Și iubit șofer. A însemnat: „mergi în Piața Unirii și faci deschiderea” și „faci Q&A la Teatru Cub”. Emoții. Fericirea de la Gală. Muncă. Comunicate la prima oră. Albume foto zilnice. Și bucuria unui festival. Apoi, Timișoara. Invitați, filme, spectacol. Vlad Ivanov și autograful special, pe care port în agendă peste tot. Întâlniri filme. Actori pe care nu am crezut vreodată că îi voi întâlni. Actori care m- au luat în brațe și mi-au spus că sunt minunată.
M-am îndrăgostit de filme românești datorită lor. Celor de la ARTIS. Și pregătim și SFR 11 și Cinecopilăria și ne-am bucurat și de prima ediție a Festivalului Internațional de Psihanaliză și Film (un festival care a fost galben).
Și acum să vă spun despre cele mai mari realizări.
Pe 18 decembrie, la Ateneul Național, am încheiat cu happy-end un proiect de suflet, care a durat doi ani: Centenarul Filmului Românesc | Centenarul Marii Iubiri.
Caravana cu cele 100 de filme, care au fost 103, de fapt, m-a purtat în locuri în care nu am ajuns până atunci, în locuri în care nu am crezut că aș putea ajunge prea curând. Și am întâlnim oameni care mi-au rămas la suflet. Am călătorit. Am făcut PR. Am luat multe interviuri – preferatul meu rămâne cel de la Buhuși – unde m-am simțit cu adevărat jurnalist – aveam microfonul, cameramanul cu mine. Am văzut filme românești. M-am maturizat. Însă, ce-i frumos nu durează o veșnicie.
Pe 18 decembrie am plâns – de bucurie, de emoție, de tristețe. Au fost doi ani foarte grei, foarte obositori, cu deplasări lungi și dor de casă, cu prea puțin timp pentru facultate, cu acele cursuri de luni pe care le-am ratat din cauza unor deplasări care m-au epuizat. Și, deși, m-am bucurat că am dus la capăt promisiunea – 100 de filme – e trist că s-a terminat. Îmi va fi dor de tot. De trezitul dimineața pentru micul dejun, de montat expoziția Agerpres, de făcut live, de reîntâlnirile cu Ileana Popovici și Irina Margareta Nistor, de „făcut echipă”, în deplasări, cu Corina G. Dor de „mamă, în weekend plec la…” și de „tati, trebuie să vii să mă iei! Dor să fac monitorizări, să fug spre Casa de Cultură și dor de a fi „la timp” la ședințele organizatorice. Dor de „nu ne vedem în week pentru că plec, dar poate mă iei tu duminică seară. Din Păcurari”.
La Gală i-am adus și pe ai mei – ca să înțeleagă și să vadă de ce am tot plecat de acasă, în fiecare weekend și ca să fie mândri că am reușit asta. Și l-am adus și pe Lucian, pentru că a fost unul dintre cei care m-au încurajat cel mai mult să continui să fac ce-mi place.
Am făcut și un film, în care apar, îmi spun părerea. M-am văzut pe marele ecran, acolo unde am proiectat doar filme cu cei mai mari actori până acum. Și am fost mândră și recunoscătoare pentru acel moment. Mulțumesc, Andrei G. pentru toată încrederea ta.
Am lansat și o carte, pentru care a depus Corina o muncă enormă. (Cori, ești minunată). Și asta a fost cu Centenarul Filmului Românesc. Filmul meu de Oscar.
Vă spuneam că am „transferat” rubrica sport pe un alt site și asta pentru că am devenit parte din echipa City Football Club. Mă ocup de PR-ul echipei. Fac interviuri, fac postări, poze și susțin cum pot băieții – îmi fac timp să merg la meciuri, să relatez și să raportez de la marginea terenului. Timp să scriu despre ei. O altă bucurie mare din 2019. Mereu mi-am dorit să fiu jurnalist sportiv și am șansa asta prin ei – băieții de la City, de la care învăț și eu multe. Băieți, creștem împreună!
Pe 19 decembrie, chiar la o zi de la cea mai importantă zi din 2019, am avut bucuria de a prezenta festivitatea lor de final de an. Am avut emoții, dar am uitat repede de ele. De asta vă tot spun că m-am maturizat, că am înțeles că am responsabilități și oameni pe care nu trebuie să îi dezamăgesc. Am vorbit din suflet despre cea mai iubită echipă de fotbal, despre cei mai buni jucători, cei mai profesioniști antrenori de juniori, din Iași, despre cea mai sonoră și frumoasă galerie. Mulțumesc că aveți încredere! Să ne vedem pe stadion.
Normal, în anul meu au fost mult mai multe, pe care nu știu când am mai avut timp să le fac, dar v-am spus cele mai importante momente din an – așa cum le-am simțit, trăit și cum m-am bucurat de ele.
Nici nu știu când a zburat timpul. Unde s-au dus clipele… 2019 a fost anul cu de toate – bucurii, supărări, realizări, lacrimi de fericire și lacrimi de „nu mai pot”. Anul cu Centenarul și anul cu fotbalul. Anul cu iubirea la care am visat. Anul cu împlinirea dorințelor. Anul visurilor. Îmi va fi dor!
Nu știu ce vreau de la 2020. Să fie la fel. Să fie cu bucurie, cu lecții de viață. Cu iubire.
Urmează licența, wish me luck!
Milla | Blog cu povești 