Acum doi ani, pe vremea asta, mă uitam la pozele prietenilor mei și abia așteptam să trăiesc și eu ziua absolvirii, să-mi port toca și roba și să țin în mână diploma, mai mult simbolică, a terminării celor 12 clase și voiam să știu că sunt, în sfârșit, studentă.
Anul trecut am trăit acestea și am devenit ceea ce de mică mi-am dorit!
Am vrut să simt că mă maturizez, că-nvăț să fac primele salturi spre un viitor al meu, să simt că am depășit perioada în care mă plângeam de profesori sau de temele pentru acasă și, ei bine, a venit. Am devenit studentă și fără a avea timp să mă gândesc la tot ce presupune asta și tot ce îmi poate oferi facultatea, s-a dus primul meu an aici – la Jurnalism. Dar până să se ducă, au început să apară pe rețelele de socializare tot mai multe poze cu generațiile care-mi vin din urmă.
Mi-am amintit de mine, cu tocă și robă, cu diplomă, cu emoții, făcând poză cu ai mei cantemiriști în fața Casei de Cultură a Studenților și brusc, a apărut golul acela în stomac, dezamăgirea că nu am știut să mă bucur la timp de tot ce a avut să-mi ofere liceul, și regretul că mi-am dorit să cresc, să fiu om mare.
Mi-e dor de profesori, de colegi, de atmosfera aceea de la ore care nu era niciodată una liniștită, dar era întotdeauna plăcută, de mine cea care parcă avea mai puține griji pe cap și mult mai puține greutăți pe umeri.
Acum, privind la voi, cei care postați poze din ultima voastră zi ca elevi, îmi dau seama cât am greșit dorindu-mi să plec de pe băncile liceului, din acea ultimă bancă a clasei de pe tronsuar. Cantemir, îmi lipsești!
Milla | Blog cu povești 